Copywriter

Am iubit bicicletele de când mă ştiu. Nu ştiu dacă şi ele pe mine. Prima sigur nu. Era un Pegas (dar nu de rasă) asamblat de bunicul meu dintr-o mie de piese diferite. Tin minte ca era albastră ca cerul şi îi pica mai mereu lanţul. N-a fost să fie, nu ne potriveam.

Nici cu a doua n-am avut noroc. Era prima mea “montană” – model foarte la modă după Revoluţie. Mi-au furat-o din curtea Primăriei într-o dupa-amiază de vară. Când am vazut că nu era în locul unde o legasem, am simţit cum cade cerul pe mine şi o durere aproape fizică. Relaţia noastră nu durase nicio lună. Ca o consolare, am primit de la serviciu o cursieră masivă, roşie, rusească. Nu prea îmi păsa de ea. Mi se părea bătrână, urâtă şi demodată. Aşa ramolită cum era, ştia meserie. Pe bicicleta asta grea, înaltă şi iute, am capătat curaj prin oras, într-o vreme în care oamenii nu se prea aventurau în trafic.  

Mai târziu am început să schimb des biţiglele până am gasit-o pe Ea. Sunt de câţiva ani cu o Scott-iancă focoasă, tot roşcată, sportivă şi înnebunită după expediţiile outdoor. Am urcat dealuri şi munţi cu ea, în Poiana Ruscăi şi până pe Semenic (coborârile au fost mai placute), m-a dus noaptea prin pădure, spre izvoarele Cernei şi am dus-o adesea cu trenul după negocieri cu “naşul” sau am cărat-o chiar şi în spate, când am urcat la Lindenfeld, satul părasit de lângă Gărâna.

Vroiam să respir şi în Timişoara aerul de libertate pe care îl trăiam în excursiile din jurul oraşului. Mi-am tot ameninţat prietenii că într-o zi voi face o campanie de promovare a mersului cu bicicleta (lucram în publicitate). În afară de nişte idei pe hîrtie a fost numai gura de mine. Pînă într-o zi, în 2008, cînd am fost invitat să vin cu idei pentru o campanie, de data asta, adevărată. Era prima şedinţă Verde pentru Biciclete

Am 30 de ani şi sunt copywriter (adică concep campanii şi texte publicitare). Am fost alături de VpB din prima zi şi vreau să rămân cît oi putea.  Treaba mea este să gîndesc materialele de promovare: afişe, fluturaşi, spoturi radio, sloganuri, tricouri. Trebuie să precizez că nu sunt singur în treaba asta. La prima campanie am lucrat cu graficianul Lucian Enăşoni. Pentru urmatoarele am făcut un tandem durabil cu graficianul Zoly Fodor. Treaba merge uşor, ca pe roate, pentru că amândoi suntem pasionaţi şi vorbim aceeaşi “limbă”.  

În munca mea m-au ajutat ideile întregii echipe şi cu precădere intuiţia Amaliei Matei. N-aş vrea să-i uit nici pe oamenii care au dat o pedală de ajutor, dezinteresaţi, de fiecare dată cînd le-am cerut ajutorul: Horea Crişovan, Robert Şerban, Cristi Ţecu sau George Ichim (producţie radio).  Cel mai mult mă inspiră însă oamenii care vin cu drag la evenimentele VpB şi toţi bicicliştii cu care mă intersectez prin oraş, din ce în ce mai numeroşi. Ei sunt adevăraţii promotori ai mişcării şi îmi fac treaba mult mai uşoară. Pe de altă parte, sunt dovada că şi eu mi-am făcut treaba.

În cei aproape 10 ani de când lucrez în publicitate am fost implicat în multe proiecte de anvergură locală sau naţională, pentru firme mici sau pentru corporaţii multinaţionale. Am avut destule satisfacţii. Niciodată însă nu m-am simţit mai bucuros că fac această meserie ca în dimineaţa de 25 octombrie 2008. Era primul marş Verde pentru Biciclete şi au pedalat împreună peste 650 de timişoreni care şi-au dat seama atunci că au puterea să schimbe ceva. Şi lucrurile chiar au început să se schimbe.

Faţă de zilele în care mergeam pe “rusoaica” greoaie şi incomodă, traversarea oraşului pe bicicletă s-a îmbunătăţit considerabil. Eu unul ştiu că nu mă voi lepăda de ghidon orice-ar fi. Aş putea să trăiesc fără probleme dacă într-o zi mi se va interzice să conduc maşina, dar nici nu pot să mă gîndesc la o viaţă fără biciclete. Cum spuneam, le iubesc de când mă ştiu. Şi, de o vreme, parcă şi ele pe mine.