Romina m-a rugat sa scriu un articol dedicat pentru comunitatea de biciclisti din Romania. Acum ora aveam doar o vaga idee despre ceea ce aveam sa scriu, insa in timp ce faceam un dus mi-au venit si ideile. Astfel, intr-o ora mi s-a concretizat si mesajul pe care doresc sa vi-l transmit. Sub dus unii au talent la cantat, iar mie imi vin idei, am incercat si cu cantatul insa nu am avut succes.
Doresc ca prin acest articol sa deschid putin mintea si sa ofer o viziune mai larga asupra ceea ce urmeaza sa se intample in urmatorii ani in Romania, legat de miscarea in natura si modelul calatorului roman. Doresc penru inceput sa ne uitam la tarile din din vestul Romaniei pentru a vedea ce ne asteapta.
...nu stiu cu ce sa incep,sa incep cu prima mea bici..?Nu mai stiu exact in ce an dar prima bici era un fel de Pionier,ceva cu furtun in loc de cauciuc/camera,nu stiu ,daca in acele vremuri se folosea camera/cauciuc,dar asta a fost.
Cred ca aveam vreo 14 ani...tata,mi-a luat Tohan...yay,ce bucurie...pina am frint roata de spate.De unde ateleiere de reparat de unde piese,asa ca am facut un troc si am schimbat-o pe o Ucraina.Mamaaaa ce fericire (!!),am simtzit prima data calitate "de afara".Rezistenta,fiabila,ce mai, era un vis.Am tot facut iesire de 15-50 km,eram destul de mic si familia nu stia ca "evadam",pe soselele patriei..:))
A fost sa o fring si pe aia( :(( ).Eh....am inceput serviciu,undeva prin `83,primul salariu...al meu....mi-am cumparat O MOBILA de camera....al doilea salariu a fost o semicursa ruseasca acea cu XBT in final.
De atunci sa cam schimbasera pretentziile,am inceput sa alerg mult mai mult cu ea.Eram deja major,DOBINDISEM,si permisul auto...scoala soferi,legislatzie,reguli de conducere ,ce mai ...eram in tema,si stiam sa circul pe sosele,care sosele in acele vremuri nu erau asa de circulate ca in prezent,si "lumea"era mai calma la volan.Asa ca am iesit pentru prima data in tzara si a fost un itinerar de doar.....350 km,prin zona judetului.4 zile.... Ce mai de acolo au inceput tot mai multe iesiri.Eram/si sunt un baiat sarac,cresteam pe fortze propii,si am inceput sa intimpin tot mai multe dificultatzi financiare,si am cam facut o pauza,Scuze ca deraiez de la subiect.....acum vero 2-3 saptamini pe alpient.org,
Claudiu Moga din Cluj,a postat un blog al unei cunostintze din Iasi,sau Bacau.Mi-a placut foaarte mult cum a scris blogul,si am simtzit ca tot asa am avut si eu "startul".Si acum sa revin....am facut vreo 3-4 ani pauza,adica tot cu acea bici,si tot ture scurte.Mi-am schimbat locul de munca intr-o localitate vecina la 16 km distantza...evident am facut naveta cu.....bicicleta.
Auch...altă viitoare vânătaie cu nuanţă de roşu revoltat...dar nu e vina lor: stăteau liniştite, de perete sprijinite, nemişcate, suspicioase şi uşor somnoroase. Din prea multă viteză matinală şi procent ridicat de spirit adormit...m-am „atins” din nou de familia de biciclete de la ieşirea din casă. În acest moment, datele vizuale relevă trei biciclete active; atribuite în conformitate cu numărul membrilor familiei. Aducându-mi aminte de celebra poveste: Goldilocks şi cei trei urşi, aş putea încerca o analogie: mama bicicletă, tata bicicletă şi copilul bicicletă.
Îmi aduc aminte că am început cu o bicicletă cu roţi laterale ajutătoare, concepute în vederea menţinerii echilibrului şi îmbogăţirii încrederii în sine. Mergeam la piaţă în formulă de muşchetari: copilul la mijloc să fie bine încadrat de privirile părinteşti. În vizite, la cumpărături, la prieteni, mereu pe bicicletă. Părinţii mei mergeau la lucru doar cu bicicleta; şi acum o aud pe mama „mă urc pe bicicletă şi de o plăcere merg până la serviciu”. Erau timpuri când nu se încetăţenise moda cu „taxi peste tot” şi atunci obiectul bun la toate era bicicleta: câte bagaje nu au mai cărat ele...drumul până la gară şi înapoi intra în top 10 ieşiri frecvente; câte un sac de porumb de la câmp, plase cu legume de pus pe iarnă, plus alte minuni minunate care ar bloca definitiv spaţiul foii. Apoi bicicleta mamei a devenit celebră în urma unui sărut forţat cu tramvaiul 5, dar mama nu a renunţat la bicicletă şi nici cea din urmă la mama – cred că e o legătură care a depăşit de mult timp prejudecăţi de genul CNP-ului sau al moftului automobilist. Eu, una, am renunţat, cred că dintr-o nejustificată comoditate, la acest obicei de şi în familie, adoptând mersul pe jos, dar un sejur prelungit în Franţa m-a pus pe gânduri. A fost locul unde părinţii mei nu s-au mai simţit altfel decât broscuţele de pe lacul pe care locuiau: familia franceză adoră mersul pe bicicletă, nu e nici ruşine şi nici indiciu de avuţie. Ei au revenit în ţară mai liniştiţi şi eu mi-am cumpărat bicicletă: acum merg uneori şi eu la serviciu pe două roţi. Nu am curajul alor mei, aşadar cobor la semafoare, urc pe trotuar, mă supăr pe maşinile care au fost uitate pe banda de biciclete, tot procesul decurgând cu valuri de emoţii destul de mari.
E seară şi bicicletele aşteaptă să se stingă lumina; pentru că e primăvară sunt în formaţie completă (iarna de obicei, bicicleta mea şi a mamei pleacă în vacanţă în pod). Mâine dimineaţă efectivul familiei format din trei membri şi trei biciclete aşteaptă cele trei cafele pentru a putea pleca la drum. Vă spun de acum: dacă plouă eu negociez cu partenera mea să rămână acasă – în drumul meu sunt numai inamici care îşi scot dinţii şi scuipă nervos pe timp de ploaie. Mama şi tata nu se lasă aşa usor şi din acest motiv merită o poză în seara aceasta.
Cu pas voios de biciclist, cu gând ager şi arareori trist, sunt şanse mari să rămâi optimist!
Când eram mic, nu am avut o bicicleta a mea. Am învăţat să merg pe bicicletă cu bicicleta mamei mele, pe care o folosea să meargă la serviciu. Era un Pegas ¾ portocaliu. Dar nu mă prea lăsa să mă dau cu ea, de frică să nu i-o stric. Apoi, am început să mă dau pe bicicleta tatălui meu, care era o bicicletă de şosea cu ghidon drept. Pentru că încă nu eram suficient de mare ca să pot să mă urc pe ea şi să pedalez normal, îmi băgam piciorul pe sub rudă şi pedalam aşa, într-o parte.
Când eram pe la mijlocul gimnaziului, părinţii mi-au cumpărat un city-bike. Era albastră, avea 12 rapoarte şi ghidonul curbat. Cu bicicleta aceasta m-am dat mult şi bine, până când s-a stricat şi aşa am început să învăţ şi partea mecanică a bicicletelor, desfăcând-o în bucăţi şi lăsând-o aşa. Nu am mai asamblat-o niciodată. Componentele ei, cele care mai erau bune, le-am folosit ca şi piese de schimb pentru alte biciclete. Acum nu mai aveam bicicletă. Amicul meu, cu care mă dădeam eu de obicei, primise de la tatăl său un frumos MTB, verde cu 18 rapoarte IROK. Aşa că, mi-a dat mie fosta lui bicicletă, cu care se dădea el când ieşeam împreună. Era un BMX. Bicicleta aceasta era o adevărată minune. Micuţă, dar puteai să faci cu ea toate năzbâtiile. Accelera foarte rapid ,te ridicai pe o roata, săreai, era foarte uşor de controlat. Dar într-o zi i s-a rupt cadrul, pe care l-am sudat. Apoi ghidonul. L-am sudat şi pe acesta, iar într-un final bicicleta a cedat de tot. Am luat din nou bicicleta tatălui meu, pentru că el nu o mai folosea. Aceea cu care pe vremuri mă dădeam pe sub rudă. Acum, deja mă puteam da cum trebuie pe ea. Cu această bicicletă am avut cel mai urât accident. Obişnuiam să ies seara la plimbare cu câinele, o ciobăniţă germană. În timp ce pedalam, am întors capul să mă uit după câine și în acel moment s-a rupt furca din cadru, iar eu am pus frână cu falca. Am reparat-o, adică i-am sudat furca și la aceasta.
O veche zicala a intelepciunii populare universale spune ca “ Nemultumirea este conditia progresului”
Desigur, de-a lungul existentei sale, omenirea n-ar fi progresat daca, de fiecare data, generatie de generatie, Omul (cu majuscula !) nu ar fi fost nemultumit de nivelul realizarilor sale si nu ar fi dorit, pentru emanciparea sa, tot mai mult si tot mai bine…
Veti spune, poate « Si ce are asta cu bicicletele timisorene ?!? »
Pai are !
Oricat de adevarat ar fi ca nemultumirea ne face sa progresam , trebuie sa recunoastem, si sa salutam, fara a fi carcotasi ( nici o trimitere la emisiunea lui Huidu si Gainusa !) diferenta esentiala intre conditiile velocipede actuale si cele existente in urma cu numai 2 ani.
Si imi pot permite aceasta afirmatie intrucat ma numar printre (multi/putini ?) impatimitii si inversunatii utilizatori ai transportului pe 2 roti din generatia 50+, cei pt. care bicicleta a constituit intotdeauna si constituie in continuare principalul mijloc de locomotie zilnica (din vremea scolii generale, apoi a liceului, a studentiei, a serviciului stabil, al celui ocazional, …si in curand al celui cumulat cu pensia !!!)
Prima mea dragoste a luat naştere în seara zilei de 04.11. 1969, când tata venind dintr-o excursie din fosta Republică Yugoslavia, a intrat pe uşă cu o cutie ce mie îmi părea imensă. Nu puteam să îmi imaginez care era conţinutul acelei cutii, dar nici nu mă gândeam că surpriza era de fapt pentru mine. Am sărit prinzându-l de gât, ca de obicei, agaţându-mă ca o maimuţică în braţele lui. L-am sărutat pe obraji şi cu un zâmbat larg , l-am întrebat:
- Ce mi-ai adus?
- Ghici, zise tata.
- Cioco?
- DA, şi cioco.
- Cum adică şi cioco? Vrei să spui că am mai primit ceva?
- Uită-te în cutia aia mare!
Am sărit ca arsă din braţele tatălui, sub privirile calde ale mamei, şi cu inima bătându-mi, mai să îmi sară din piept, am rupt colţul cutiei. Nu-mi dau seama ce văd. E ceva din cauciuc. Rup mai departe cutia, iar sângele simt cum mi se scurge spre picioare, cum mâinile se răcesc, şi Doamne, inima aia care bate atât de tare că o aud şi în timpane! Cutia se lasă greu dezmembrată de mânuţele fragile ce tremurau de emoţie. Timpul parcă se dilata. Încet, în mintea mea de copil, fragmentele conţinutului, încep să capete contur. Roţi! TATA! O BICICLETĂ! Tăticule, te iubesc, tăticule!
o ramură importantă a turismului activ, sportiv şi de aventură
Bijuteria tehnică numită bicicletă, în afară de utilitatea ei, dovedită zi de zi, în mediul urban, oferă o formă de petrecere a timpului liber, de întreţinere a condiţiei fizice şi de cunoaştere a unor locuri noi, plină de satisfacţii: cicloturismul.
Spun colegi pentru ca de cateva luni folosesc zilnic bicicleta in oras. Cu toate problemele din trafic, cu lipsa pistelor speciale si toate povestile privind siguranta deficitara a biciclistilor in traficul rutier am ales sa practic zilnic acest „sport extrem” -ciclismul urban. Asta era o intentie mai veche si anul asta am reusit sa trec peste scuze si sa urc in sa.
Indraznesc sa ma numesc coleg cu ceilalti biciclisti din oras pentru ca nici acum la venirea iernii, in ciuda frigului si a ghetii de pe unele portiuni de sosea, nu am lasat bicicleta deoparte si imi plimb numarul prin oras. De asemenea am avut experiente urbane pe care probabil fiecare biciclist le-a avut la un moment dat – cu gheata, cu sinele de tramvai, cu bordurile si gropile din asfalt si evident cu unii soferi.
Ma numesc Teo si provin din orasul cu cea mai mare densitate de biciclete din Banat, Lugoj. Din acest motiv, de cand eram tanar am fost molipsit de virusul bicicleta :). Am avut parte de o sumedenie de intamplari in viata mea pe doua roti si neavand ocazia si aparatura pentru a le poza am sa va povestesc pe scurt cum am ajuns sa fac din mersul cu bicicleta un lucru indispensabil pentru mine.
“Timisoara, in 31 mai 2003, primul concurs de cross-country organizat de Clubul de Ciclism TIBISCUS din Timisoara”.
Asa suna anuntul ce l-am vazut prin oras cu o saptamana inainte, motiv numai bun pentru a-mi testa “noua” bicicleta la care am mesterit multe nopti, adevarat nu singur, ajutat si de colegul meu Razvan, deasemenea biciclist si el.
Au urmat cateva zile de cumparaturi, bineinteles de piese pentru bicicleta, nimic altceva, piese pentru care a trebuit sa renunt la sucuri, pizza, inghetate, ce sa-i faci asa e cu pasiunea dai toti banii pentru ea.
Bicicleta era gata cu o zi inainte de concurs, mai imi lipsea casca, obiect obligatoriu, cel putin asa am dedus de pe afisul concursului. O casca am gasit foarte usor si repede, adevarat, cam mica si de un mov tipator, dar mergea.
Acasa VpB
Alege bicicleta potrivita!
Contact Scrie-ne!
Cred ca aveam vreo 14 ani...tata,mi-a luat Tohan...yay,ce bucurie...pina am frint roata de spate.De unde ateleiere de reparat de unde piese,asa ca am facut un troc si am schimbat-o pe o Ucraina.Mamaaaa ce fericire (!!),am simtzit prima data calitate "de afara".Rezistenta,fiabila,ce mai, era un vis.Am tot facut iesire de 15-50 km,eram destul de mic si familia nu stia ca "evadam",pe soselele patriei..:))
Îmi aduc aminte că am început cu o bicicletă cu roţi laterale ajutătoare, concepute în vederea menţinerii echilibrului şi îmbogăţirii încrederii în sine. Mergeam la piaţă în formulă de muşchetari: copilul la mijloc să fie bine încadrat de privirile părinteşti. În vizite, la cumpărături, la prieteni, mereu pe bicicletă. Părinţii mei mergeau la lucru doar cu bicicleta; şi acum o aud pe mama „mă urc pe bicicletă şi de o plăcere merg până la serviciu”. Erau timpuri când nu se încetăţenise moda cu „taxi peste tot” şi atunci obiectul bun la toate era bicicleta: câte bagaje nu au mai cărat ele...drumul până la gară şi înapoi intra în top 10 ieşiri frecvente; câte un sac de porumb de la câmp, plase cu legume de pus pe iarnă, plus alte minuni minunate care ar bloca definitiv spaţiul foii. Apoi bicicleta mamei a devenit celebră în urma unui sărut forţat cu tramvaiul 5, dar mama nu a renunţat la bicicletă şi nici cea din urmă la mama – cred că e o legătură care a depăşit de mult timp prejudecăţi de genul CNP-ului sau al moftului automobilist. Eu, una, am renunţat, cred că dintr-o nejustificată comoditate, la acest obicei de şi în familie, adoptând mersul pe jos, dar un sejur prelungit în Franţa m-a pus pe gânduri. A fost locul unde părinţii mei nu s-au mai simţit altfel decât broscuţele de pe lacul pe care locuiau: familia franceză adoră mersul pe bicicletă, nu e nici ruşine şi nici indiciu de avuţie. Ei au revenit în ţară mai liniştiţi şi eu mi-am cumpărat bicicletă: acum merg uneori şi eu la serviciu pe două roţi. Nu am curajul alor mei, aşadar cobor la semafoare, urc pe trotuar, mă supăr pe maşinile care au fost uitate pe banda de biciclete, tot procesul decurgând cu valuri de emoţii destul de mari.
Când eram pe la mijlocul gimnaziului, părinţii mi-au cumpărat un city-bike. Era albastră, avea 12 rapoarte şi ghidonul curbat. Cu bicicleta aceasta m-am dat mult şi bine, până când s-a stricat şi aşa am început să învăţ şi partea mecanică a bicicletelor, desfăcând-o în bucăţi şi lăsând-o aşa. Nu am mai asamblat-o niciodată. Componentele ei, cele care mai erau bune, le-am folosit ca şi piese de schimb pentru alte biciclete. Acum nu mai aveam bicicletă. Amicul meu, cu care mă dădeam eu de obicei, primise de la tatăl său un frumos MTB, verde cu 18 rapoarte IROK. Aşa că, mi-a dat mie fosta lui bicicletă, cu care se dădea el când ieşeam împreună. Era un BMX. Bicicleta aceasta era o adevărată minune. Micuţă, dar puteai să faci cu ea toate năzbâtiile. Accelera foarte rapid ,te ridicai pe o roata, săreai, era foarte uşor de controlat. Dar într-o zi i s-a rupt cadrul, pe care l-am sudat. Apoi ghidonul. L-am sudat şi pe acesta, iar într-un final bicicleta a cedat de tot. Am luat din nou bicicleta tatălui meu, pentru că el nu o mai folosea. Aceea cu care pe vremuri mă dădeam pe sub rudă. Acum, deja mă puteam da cum trebuie pe ea. Cu această bicicletă am avut cel mai urât accident. Obişnuiam să ies seara la plimbare cu câinele, o ciobăniţă germană. În timp ce pedalam, am întors capul să mă uit după câine și în acel moment s-a rupt furca din cadru, iar eu am pus frână cu falca. Am reparat-o, adică i-am sudat furca și la aceasta. 
Desigur, de-a lungul existentei sale, omenirea n-ar fi progresat daca, de fiecare data, generatie de generatie, Omul (cu majuscula !) nu ar fi fost nemultumit de nivelul realizarilor sale si nu ar fi dorit, pentru emanciparea sa, tot mai mult si tot mai bine… 
- Ce mi-ai adus?
