Prima mea dragoste a luat naştere în seara zilei de 04.11. 1969, când tata venind dintr-o excursie din fosta Republică Yugoslavia, a intrat pe uşă cu o cutie ce mie îmi părea imensă. Nu puteam să îmi imaginez care era conţinutul acelei cutii, dar nici nu mă gândeam că surpriza era de fapt pentru mine. Am sărit prinzându-l de gât, ca de obicei, agaţându-mă ca o maimuţică în braţele lui. L-am sărutat pe obraji şi cu un zâmbat larg , l-am întrebat:

- Ce mi-ai adus?

- Ghici, zise tata.

- Cioco?

- DA, şi cioco.

- Cum adică şi cioco? Vrei să spui că am mai primit ceva?

- Uită-te în cutia aia mare!

Am sărit ca arsă din braţele tatălui, sub privirile calde ale mamei, şi cu inima bătându-mi, mai să îmi sară din piept, am rupt colţul cutiei. Nu-mi dau seama ce văd. E ceva din cauciuc. Rup mai departe cutia, iar sângele simt cum mi se scurge spre picioare, cum mâinile se răcesc, şi Doamne, inima aia care bate atât de tare că o aud şi în timpane! Cutia se lasă greu dezmembrată de mânuţele fragile ce tremurau de emoţie. Timpul parcă se dilata. Încet, în mintea mea de copil, fragmentele conţinutului, încep să capete contur. Roţi! TATA! O BICICLETĂ! Tăticule, te iubesc, tăticule!

Prima mea bicicletă, prima mea dragoste pe două roţi, a fost o bicicletă "mini" de culoare aurie, cu roţi mici, cu trusă de scule, far, dinam, cu ghidon şi şea reglabilă, să aibe fata şi când creşte. O minunăţie a timpului! Cât eram de mândră cu bicicleta mea. Şi fata a crescut. Bicicleta, a bătut străzile în lung şi în lat, pe două roţi, pe o roată, cu băieţii pe maidan, pe trotuar, pe cărări, sărind borduri, sărind gropi prin păduri şi peste câmpii. Ce multe poate povesti bicicleta mea. Ea e cea care mă ajuta să ajung la timp la şcoală şi de la şcoală acasă. Apoi aştepta tăcută pe hol, până erau temele gata, ca mai târziu, să pornim din nou împreună cu gaşca, până seara când se mai lăsa răcoarea peste oraş. Şi fata a crescut, iar bicicleta, de acum mai era împinsă şi de câte un tânăr, ce tare ar mai fi sprijinit-o să nu îl încurce în dorinţa lui de a se apropia de ea. Şi fata a crescut, mereu nedespărţită de bicicleta ei care acum o purta spre serviciu, apoi spre piaţă, apoi spre casă cu coşul plin de fructe sau legume. Şi anii au trecut zburând pe doua roţi fidele. Vremea, i-a mai schimbat culoarea, dinamul a fost furat, trusa de scule la fel, dar ele tot împreună au rămas. Acum, bicicleta mea, cară mâncare pentru un bătrânel, care uneori uită şi cine e fata.

- Tata, am ajuns cu mâncare!

- Eşti tot cu bicicleta?

- Da tăticule, tot cu bicicleta sunt.

Au trecut mult prea mulţi ani şi acum, hotărându-mă cu greu, mi-am cumpărat o bicicletă nouă. Cum aşi putea să mă despart de cea veche? Ea rămâne pentru mine, cutia mea cu amintiri. O păstrez cu grija cu care ea, m-a purtat atâţia ani fără să îmi ceară nimic, decât prezenţa. Din când în când, mai ieşim la o plimbare, aşa cum ieşi cu un bătrânel pe care paşii nu îl mai pot purta prea departe. A rămas pentru mine: Prima mea dragoste pe două roţi.