Sambata, Februarie 04, 2012
°C
Story 
Primul meu concurs
Primul meu concurs
“Timisoara, in 31 mai 2003, primul concurs de cross-country organizat de Clubul de Ciclism TIBISCUS din Timisoara”.
Asa suna anuntul ce l-am vazut prin oras cu o saptamana inainte, motiv numai bun pentru a-mi testa “noua” bicicleta la care am mesterit multe nopti, adevarat nu singur, ajutat si de colegul meu Razvan, deasemenea biciclist si el.
Au urmat cateva zile de cumparaturi, bineinteles de piese pentru bicicleta, nimic altceva, piese pentru care a trebuit sa renunt la sucuri, pizza, inghetate, ce sa-i faci asa e cu pasiunea dai toti banii pentru ea.
Bicicleta era gata cu o zi inainte de concurs, mai imi lipsea casca, obiect obligatoriu, cel putin asa am dedus de pe afisul concursului. O casca am gasit foarte usor si repede, adevarat, cam mica si de un mov tipator, dar mergea.
Ora 9:15, Padurea Verde, merg sa ma incriu in concurs, destul de multi participanti, dar totusi imi zic ca am sanse. Unii dintre concurenti se antrenau, faceau fandari, genoflexiuni, pedalau isi reglau bicicletele, eu m-am limitat la a-mi verifica presiunea-n roti si cheia de la apartament daca e la locul ei (nu va zic unde am tinut-o :D ).
Nu am asteptat prea mult ca s-a si facut ora 10, toti suntem pregatiti de start, ne aliniem, nerabdatori sa plecam.
Padurea Verde ne astepta cu un traseu facut de Gratzu si colegii lui, traseu ce in primii 100 de metri mi-sa parut floare la ureche, tocmai primii 100 de metri erau meniti sa ne induca in eroare, poteca uscata printre copaci de iti era mai mare placerea sa te plimbi pe ea.
Ora 10:01, numarul 33, START , pornesc, trag tare sa iau un avans cat mai mare fata de ceilalti. Un calcul mi-am facut eu si alta era realitatea, biciclistii cu experienta, deja au luat-o inainte, nu-i mai vedeam, dar lasa, ca ii ajung eu pe parcurs.
Cum inaintam pe traseu incepeau sa apara provocarile, dupa nici 10 minute de pedalat zona “Pe ori unde mergi tot acolo ajungi” aparea in fata mea, o mlastina in toata regula, pe oriunde incercam sa o ocolesc tot in ea ajungeam, deci m-am decis , la pas pe langa bicicleta, ca altfel nu se putea.
Mai departe am luat la rand crengile ce m-au mangaiat bland pe casca, deci n-a fost casca mea mov inutila. S-au gandit organizatorii sa stabileasca ca traseul concursului sa traverseze un parau, si cum nu era suficient trebuia sa-l si treci pe o barna uda de lemn. Incezator am ajuns la jumatatea ei dupa care am aterizat in parau, fapt destul de convenabil, numai bine m-am racorit, cele 35 grade erau si asa insuportabile. In acest fel am tinut-o 2 ture de traseu, atat prevedea regulamentul concursului, dupa care am ajuns cu bine si la final.
Adevarata vorba, “planu de acasa mi-i la fel si-n targ” nu am iesit eu pe unul din cele 3 locuri cum mi-am propus dar nici ultimul nu am iesit.
A fost una din cele mai innoroiate zile din viata mea, alaturi de bicicleta, am innotat, am zburat, ne-am accidentat dar am reusit sa ajungem la final in timp util.
Ei acum sa va spun, ca partea mai dificila a fost intoarcerea acasa, inchipuiti-va cum se uitau oamenii la mine, cel putin cred ca incercau sa desluseasca ce se afla sub stratul de noroi (fiindca l-am pastrat pana acasa), ca doar sa vada ai mei ca am fost la concurs.
O zi grozava pe care nu o voi uita.
Spor la pedalat!
scrisa de Vlad Marcu
Duminica, 11 Ianuarie 2009 03:01
“Timisoara, in 31 mai 2003, primul concurs de cross-country organizat de Clubul de Ciclism TIBISCUS din Timisoara”.
Asa suna anuntul ce l-am vazut prin oras cu o saptamana inainte, motiv numai bun pentru a-mi testa “noua” bicicleta la care am mesterit multe nopti, adevarat nu singur, ajutat si de colegul meu Razvan, deasemenea biciclist si el.Au urmat cateva zile de cumparaturi, bineinteles de piese pentru bicicleta, nimic altceva, piese pentru care a trebuit sa renunt la sucuri, pizza, inghetate, ce sa-i faci asa e cu pasiunea dai toti banii pentru ea.
Bicicleta era gata cu o zi inainte de concurs, mai imi lipsea casca, obiect obligatoriu, cel putin asa am dedus de pe afisul concursului. O casca am gasit foarte usor si repede, adevarat, cam mica si de un mov tipator, dar mergea.
Ora 9:15, Padurea Verde, merg sa ma incriu in concurs, destul de multi participanti, dar totusi imi zic ca am sanse. Unii dintre concurenti se antrenau, faceau fandari, genoflexiuni, pedalau isi reglau bicicletele, eu m-am limitat la a-mi verifica presiunea-n roti si cheia de la apartament daca e la locul ei (nu va zic unde am tinut-o :D ).
Nu am asteptat prea mult ca s-a si facut ora 10, toti suntem pregatiti de start, ne aliniem, nerabdatori sa plecam.
Padurea Verde ne astepta cu un traseu facut de Gratzu si colegii lui, traseu ce in primii 100 de metri mi-sa parut floare la ureche, tocmai primii 100 de metri erau meniti sa ne induca in eroare, poteca uscata printre copaci de iti era mai mare placerea sa te plimbi pe ea.
Ora 10:01, numarul 33, START , pornesc, trag tare sa iau un avans cat mai mare fata de ceilalti. Un calcul mi-am facut eu si alta era realitatea, biciclistii cu experienta, deja au luat-o inainte, nu-i mai vedeam, dar lasa, ca ii ajung eu pe parcurs.
Cum inaintam pe traseu incepeau sa apara provocarile, dupa nici 10 minute de pedalat zona “Pe ori unde mergi tot acolo ajungi” aparea in fata mea, o mlastina in toata regula, pe oriunde incercam sa o ocolesc tot in ea ajungeam, deci m-am decis , la pas pe langa bicicleta, ca altfel nu se putea.
Mai departe am luat la rand crengile ce m-au mangaiat bland pe casca, deci n-a fost casca mea mov inutila. S-au gandit organizatorii sa stabileasca ca traseul concursului sa traverseze un parau, si cum nu era suficient trebuia sa-l si treci pe o barna uda de lemn. Incezator am ajuns la jumatatea ei dupa care am aterizat in parau, fapt destul de convenabil, numai bine m-am racorit, cele 35 grade erau si asa insuportabile. In acest fel am tinut-o 2 ture de traseu, atat prevedea regulamentul concursului, dupa care am ajuns cu bine si la final.
Adevarata vorba, “planu de acasa mi-i la fel si-n targ” nu am iesit eu pe unul din cele 3 locuri cum mi-am propus dar nici ultimul nu am iesit.
A fost una din cele mai innoroiate zile din viata mea, alaturi de bicicleta, am innotat, am zburat, ne-am accidentat dar am reusit sa ajungem la final in timp util.
Ei acum sa va spun, ca partea mai dificila a fost intoarcerea acasa, inchipuiti-va cum se uitau oamenii la mine, cel putin cred ca incercau sa desluseasca ce se afla sub stratul de noroi (fiindca l-am pastrat pana acasa), ca doar sa vada ai mei ca am fost la concurs.
O zi grozava pe care nu o voi uita.
Spor la pedalat!
scrisa de Vlad Marcu
Seteaza la favorite
Bookmark
Trimite prin email
Citiri: 363
