Am dat prima pedala pe la varsta de 8-9 ani pe o bicicleta de dama, mare, care era a tatalui meu. La inceput doar pe trotuar, cu toate ca si pe aici era circulatie, dar nici o problema, toti pietonii erau ai mei, ii surprindeam din spate. Asa am invatat sa pedalez.


Cu timpul, alaturi de fratele meu am incercat si soseaua, el inainte si eu dupa el claxonand la nevoie cand ma lasa prea in urma. Am subliniat ‘prea in urma’ pentru ca mai incolo veti vedea de ce . Astfel, mi-am facut drum cu bicicleta printre masini zilnic, incepand cam de la 10 ani. La fiecare intersectie trebuia sa cobor de pe bicicleta mea scumpa si sa trec pe la trecerea de pietoni, intrucat curajul meu de a trece prin intersectie cu bicicleta lipsea cu desavarsire. Dar, tot invatul cu dezvatul, am trecut si peste faza asta, si iata ca acum, pedalez chiar 100-140 km pe zi, in timpul liber. Cine s-o fi gandit ? Eu in nici un caz NU. Cum am ajuns sa pedalez atat ? In 2007 am iesit prima data pana la Albina cu bicicleta, dar insotita (aproximativ 30 km dus-intors).

Putin, dar pentru acel inceput, era prea mult. Am vazut ca pot. Intr-o zi din martie anul trecut (2008) am primit o propunere pentru iesiri in aprilie in ture. Am stat pe ganduri si am tot gandit propunerea, si am zis sa incerc pana la urma o iesire de cativa km, nu stiam cati, dar eram hotarata sa incerc. Auzisem de niste dealuri in propunere si mi-a suras idea. Prima incercare a fost o prima esuare. M-am intors din drum chiar de langa pancarda cu iesirea din Timisoara. De ce ? Ritmul era prea alert, pierdusem din vedere primii biciclisti si, convinsa ca nu ma vor mai astepta, m-am intors. Aveam dreptul la 4 incercari. M-am hotarat la a treia sa merg din nou. Daca primele 2 ture erau de pana la 80 km, a treia a fost de 110 km. Speram sa fie o tura mai scurta decat primele, dar m-am inselat. Pe langa acesti km, a mai intervenit si o furtuna care ne-a prins in mijlocul padurii si fara echipament pentru ploaie, eram in blugi, o minunatie de tura.

Cam pe la mijlocul turei, imi pierdusem rabdarea, imi era frig, si am zis sa scot caciula din ghiozdan. Dupa 1 minut dupa ce mi-am asezat frumos caciula peste urechi, am simtit umezeala ei, nu am ferit-o de ploaie, deci atunci am simtit fiori prin tot corpul. Imi doream sa treaca trenul prin mijlocul padurii sa ma duca acasa ca nu ma mai vedeam pedaland inca vreo 60-70 km pana in oras. Acolo am impartit cu ceilalti biciclisti si ultimele guri de sandwich, ultimele bucati de ciocolata, chiar daca trebuia sa rupem o bucata in 4.

Asta pana in urmatorul sat, unde ne-am alimentat stomacelele si am pornit pe soare spre casa. Alta viata, blugii se uscau, plini de noroi, iar eu incepeam sa dau jos din stratul de haine. Si asa, incet incet, dupa o oprire la un vin in Recas, am ajuns si acasa. Cand am intrat in oras, am oprit la o spalatorie de masini sa-mi curat bicicleta de noroiul lipicios. Acolo am simtit ca nu mai pot sta in picioare, aveam febra musculara, dureri cumplite, tremurau toti muschii pe mine, dar totusi pe bicicleta imi era bine, mai puteam pedala mult si bine . O sa-mi amintesc aceasta tura toata viata mea, cu bune si cu rele. Am fost o adevarata echipa toti si am trecut peste toate intamplarile din acea zi. Oricum, fara acea trupa, eu ramaneam in padure in asteptarea trenului . De asemenea, au fost persoane care au urcat cu mai putin de 5 km la ora in spatele meu pe dealuri, ca sa nu raman in urma (apropo de ramas in urma de care va vorbeam mai devreme). Tot timpul eram ultima, dar pe mine nu ma interesa atata timp cat eram pe bicicleta si pedalam si, mai ales eram in natura. Stiam ca undeva anume voi fi asteptata.
Cu mii de multumiri pentru acele persoane rabdatoare, am trecut si eu pragul orasului pe la lasarea serii.. De atunci, organizam chiar eu astfel de iesiri din 2 in 2 saptamani, cu toate ca dupa acea tura de 110 km intr-o zi, am zis ca atata drum nu voi mai face niciodata, voi mai iesi, dar nu pe asa distanta. Dar nu s-a adeverit ce  am zis, pentru ca anul trecut (2008), prin august, am avut ocazia sa fac si turul banatului pe bicicleta in 5 zile. Am acceptat bucuroasa si sunt mandra ca am reusit sa-l termin si pe acesta.


Asa ca,  in incheiere va spun ca, nimeni nu stie cat poate sa reziste unui lucru pana nu incearca. Mi-a zis cineva nu demult : aah, eu obosesc alergand dupa autobus, dar mai sa merg atatia km pe bicicleta ! Si eu daca stau bine sa ma gandesc obosesc alergand dupa autobus, dar asta nu ma opreste sa pedalez.



Spor la pedalat !!

scrisa de Giucoane Mihaela