O  mie  nouă  sute  optzecişiceva.  Se  anunța  o  toamă  lungă  şi  frumoasă,  aşa  că  toată săptămâna  am  plănuit  cum  să  ne  petrecem  weekendul.  Nu  ne-a  fost  greu  să  ne decidem să facem o excursie cu bicicletele la Pişchia. Sâmbătă după-masă, ne-am dat întâlnire la Sanda, undeva prin Calea Girocului iar peste puțin timp am pornit la drum: Ioana, Mariana, Sanda, Iliana, Jenică, Jancsi, Olivu, şi eu, Ştefan.

Abia  ma  făcut  câteva  sute  de  metri  când  una  din  fete,  nerăbdătoare  să  ajungem  la destinație a întrebat: “Cât mai este?” Olivu a liniştit-o repede: “Cam un sfert de oră!”. Deşi era clar că în ritmul în care pedalam era nevoie de muuuuulte sferturi de oră până
la  Pişchia!  Cu  toate  astea,  aproape  la  fiecare  intersecție  reveneau  întrebările:  “Mai  e mult până la Pişchia?” “Nu mai ajungem?” sau chiar mai rău: “M-am săturat de pedalat!” “Abia aştept să ajungem odată!”

Când îți exprimi o dorință e bine să dai toate detaliile, fiindcă altfel ți se poate împlini dorința  dar  nu  aşa  cum  ai  vrea,  ci  aşa  cum  s-a  înțeles  acolo,  sus.  Cam  aşa  s-a întâmplat  şi  atunci:  deoadată  lanțul  unei  biciclete  s-a  rupt  şi  Mariana  a  început  să pedaleze  în  gol.  Ce-i  de  făcut?  Jenică,  un  tip  foarte  practic,  a  găsit  imediat  soluția: legăm  bicicleta  Marianei  cu  o  frânghie  şi  o  tractăm  cu  schimbul.  Zis  şi  făcut.  Dar  ca întotdeauna, ideile geniale sunt puse în practică de alții primul pe listă fiind Olivu. El a tractat-o pe Mariana până la Antene, de acolo Mariana s-a lăsat “agățată” de mine, apoi
de Jancsi. În felul acesta am ajuns cu bine la Dumbrăvița. Totul ar fi fost în ordine, doar
că eram mult ieşiți din grafic iar până la Pişchia mai era mult şi bine! Noroc cu geniul lui Jenică, sclipitor mai ales atunci când i-a venit rândul la tras epava Marianei. „Aşa nu putem ajunge la Pişchia! Hai mai bine să ne întoarcem acum, prin Pădurea Verde!”.

Geniile au mereu dreptate, mai ales că prin pădure trebuia să împingem bicicletele că
de tractat nu era posbil, deci Jenică a scăpat de tras la galere. La intrarea în pădure era
un chioşc care nu avea nimic de vânzare decât… polonezi congelați! Ca să nu plecăm
de acolo cu mâna goală, am   cumpărat o pereche de polonezi deşi nu ştiam exact ce vom face cu ei. Dar nu ne era frică, eram cu Jenică! Ceva mai încolo, într-o poieniță, am găsit o vatră din pietre, plină de jar. Jenică a aruncat polonezii în jar, cu ambalaj cu tot
şi în câteva secunde, jarul care rezistase câteva ore până la sosirea noastră s-a stins
de tot. Polonezii au apucat să se ardă pe o parte, în rest au rămas congelați… I-am rupt
(de fapt i-am spart) în mai multe bucăți şi fiecare a primit câte una pe care a mâncat-o
în loc de înghețată…

Apoi  am  luat-o  prin  pădure.  Am  mers  pe  poteci  din  ce  în  ce  mai  înguste,  împingând bicicletele  care  se  agățau  de  boscheți,  prin  luminişuri,  printre  copaci…  De  câte  ori aveam  ocazia  ne  orientam  după  Luna  şi  stelele  care  se  vedeau  printre  coroanele copacilor… Nu ştiam unde suntem dar ne apropiam (cel puțin aşa ne asigura Jenică)! Şi uite-aşa, după ce am  cutreierat pădurea-n lung şi lat, printre răgetele înfiorătoare ale fiarelor pădurii, am traversat de nu ştiu câte ori calea ferată…iată că se aude zumzet de maşini. La început am crezut că ni s-a părut, apoi peste câteva minute am  auzit altă maşină,  apoi  alta…  Am  făcut  câțiva  paşi  şi  am  ieşit  din  pădure,  undeva  prin  dreptul motelului.  Se  făcuse  vreo  zece  seara,  eram  lihniți  de  foame,  însetați,  epuizați.  Am traversat liniştiți şoseaua (ați remarcat cât de rar treceau maşinile?) şi ne-am îndreptat
cu  hotărâre  spre  restaurantul  motelului  unde  am  fost  întâmpinați  cu  muzică  şi  voie bună.  Restaurantul  şi  terasa  erau  ocupate  de  nuntaşi,  aşa  că  adio  bere,  singura speranță care ne-a ținut în viață în ultimele ore! Trebuia să mai mergem cine ştie cât… Hei! Ați uitat de Jenică? Cât ai zice „Bere!”, Jenică a găsit o masă liberă pe terasă, într-
un  loc  în  care  nu  deranjam  pe  nimeni.  Ne-am  înghesuit  cu  toții  acolo  şi  într-un  timp rezonabil fiecare avea o halbă de bere în față. Deşi eram tare însetați, sorbeam doar câte  puțin,  să  ne  ajungă  cât  mai  mult  timp  pentru  că  la  două  beri  era  prea  mult  să visăm!  Deşi  eram  deshidratat,  simțeam  nevoia  urgentă  să  mă  duc  undeva  aşa  că încercam să găsesc cu privirea drumul spre… budă! Evident, nu voiam să trec printre nuntaşi, aşa că mă uitam după o toaletă ecologică. Erau ceva copaci prin jur dar erau indecent de bine luminați iar copacii din umbră erau de partea cealaltă a şoselei şi n- aveam chef să mă duc până acolo. Mi-am luat inima în dinți şi m-am dus ca tot omu’ la buda  restaurantului,  trecănd  cu  tupeu  printre  simplii  invitați,  socrii  mari  şi  socrii  mici, naşi, mire şi mireasă… Pe mine vă rog să mă scuzați, il las pe Olivu să relateze ce s-a mai întâmplat la masa noastră!

„Mda… ce să povestesc, toți eram morcoviți din cauza nunții ăsteia. Nu  de  alta,
dar  veneau  de  acolo  nişte  miresme  de  potoale…  iar  noi  am  ramas  cu  gustul
polonezului congelat… Ăia chefuiau ciocnind pahar dupa pahar, noi măsuram cu privirea  nivelul  berii  din  halbe…  Singurul  lucru  bun  cu  nunta  asta  era  muzica.
Aveau  o  muzică excelentă,  pe  placul  nostru,  acesta  fiind  singurul  motiv  pentru care  voiam  ca  şederea  noastră acolo  să dureze  cât  mai  mult…  Deodată,  din mijlocul  petrecăreților  se  aude  un  fel  de  urlet:  „Ce  cauți  tu  aicea?”  Mă uit  in direcția aia şi-l văd pe Ştefan înconjurat de petrecăreți. Imediat mi-am dat seama
că va  ieşi  cu  scandal,  aşa  că i-am  mobilizat  pe  toți  să putem  interveni.  Ştefan părea însă foarte relaxat şi mai mult de atât, se aplecă şi sărută mireasa, apoi şi
pe  mire!  Până să-mi  revin,  tot  alaiul  se  îndreaptă spre  masa  noastră,  iar  Ştefan
ne  prezintă nefericiții  miri,  foşti  colegi  de  facultă.  Evident  că nu  le-am  reținut numele, dar am o scuză: eram încă şocat! Dar şocul cel mare abia acum avea să
vină:  fiindcă mai  mulți  invitați  nu  au  onorat  cu  prezența  iar  porțiile  lor  au  fost plătite,  mirii  ne-au  invitat  să petrecem  alături  de  ei,  fără nici  o  obligație,  fireşte!

Evident  că am  acceptat  fără a  face  obişnuitele  fițe,  iar  în  scurt  timp  chelnerii  au început  să mişune  spre  masa  noastră aducând  platouri  cu  aperitiv,  fripturi, ciorbă…berea curgea veselă, sticlele de vin se goleau una după alta, muzica era
şi mai faină iar de oboseală uitaserăm cu desăvârşire! Asta-i tot ce-i amintesc!”

Am  citit ce a scris Olivu şi nu pot să cred ce a fost în stare să povestească! Acelaşi lucru vă sfătuiesc, şi pe voi, luați din povestea lui doar începutul şi sfârşitul! Restul e prea frumos ca să fie şi adevărat!

Târziu, după miezul nopții am luat-o fiecare spre casa lui. Jenică s-a revanşat de data asta şi a tras-o  pe Mariana, iar ceilalți…

…am încălecat pe-o şea / Şi v-am spus povestea mea!

scrisa de Ştefan Grozăvescu
În memoria Ioanei, al cărei suflet blând ne ocroteşte din înaltul Cerului…