Era sâmbătă dimineaţă, un prieten proaspăt făcut m-a sunat şi mi-a spus că el împreună cu alţi indivizi pleacă într-o tură cu bicicletele până în Pişchia, o comună aflată la 20 de km de Timişoara. Eu am fost foarte entuziasmat, deoarece nu am mai ieşit până acum cu bicicleta în afara oraşului. Într-o grabă mare am plecat pe la 10 dimineaţa şi am mers spre locul de întâlnire, undeva prin Modern, de unde am mers să mai racolăm încă 2 baieţi pentru a ni se alătura.

Şi aşa începe una dintre cele mai frumoase aventuri pe care le-am avut cu bicicleta. Prima oprire am facut-o la un magazin ca să ne aprovizionăm. Şi frumos am luat-o spre Pădurea Verde, unde ne-am avântat curajoşi în pădure.
O parte frumoasă a traseului, dar şi una obositoare, eu fiind mai neiniţiat într-ale mersului pe distanţe, oboseam destul de repede prin pădure.
Dupa vreo 30 de minute sau mai puţin am ajuns în Dumbrăviţa, unde ne-am oprit pentru a ne odihni şi a savura puţin priveliştea aproape încântătoare ce ne-o oferea lacul. Eram foarte încântat, şi asteptând multe de la această călătorie, acum eram convins că va fi divină.
Aşa ne punem noi la drum spre Pişchia, şi mergem frumos pe şosea. Aici am întâlnit prima oara senzaţia pe care ţi-o oferă un tir ce trece cu viteză pe lângă tine...şi pff. Drumul a fost liniştit, la un moment dat am văzut o privelişte asemănătoare cu wallpaperul de la windows xp, parcă smulsă de pe desktop.
După nu ştiu cât timp, am ajuns şi în Pişchia, unde direcţia a fost primul magazin pe care l-am găsit. Am mâncat bine şi am continuat spre ceea ce trebuia să fie apogeul ieşirii. Am ieşit din comună, şi la un moment dat am făcut stânga pe o potecă ce urca. Ne-am chinuit puţin să urcăm acel drum, iar când am ajuns sus nu ştiam la ce să mă aştept. Singura amintire este că într-un interval scurt de câteva secunde m-am trezit galopând la vale cu o viteză nemaîntâlnită de mine până în acel moment. Solul era puţin pietricios şi îmi era frică să nu alunec, iar ghidonul se mişca atât de tare încât de abia îl controlam, era prima oară când am simţit andrenalina cum îmi străbate venele cu o viteză aşa mare. Ochii îmi erau înlăcrimaţi, din cauza vitezei, dar nu a durat prea mult fiindcă am ajuns jos, unde am răsuflat uşurat.
După alte 'ture la vale' ne-am luat la drum, şi am spus să scurtam drumul, întâlnindu-ne cu nişte băieţi dintr-un sat, care cică ştiau o scurtătură. Apăi ne-am dus cu încredere, şi după o perioadă eram pe ceva cărare care părea destul de lăturalnică.
Următorul moment 'memorabil' a fost acela când ne-am trezit toţi în mijlocul câmpului. Ne-am oprit şi am zis 'frateeee' şi am început să râdem, de veselie ne-am bătut cu apa ce o aveam, nerealizând pe moment că va mai dura ceva până ce vom ajunge acasă.
A fost destul de greu, având în vedere că pământul era proaspăt arat şi nici nu ştiam încotro să o luăm, aşa că am mers câteva ore în şir. Frumos dar şi nasol a fost când am prins apusul pe câmp.
După un drum lung şi obositor am ajuns noi cumva în Dumbrăviţa, unde la primul magazin am cumpărat 2 pâini, pe care le-am devorat pur şi simplu.
Astfel am ajuns seara pe la 12 acasă, fiind obosiţi şi cu picioarele îndurerate de la atâta drum. Pot spune ca aş repeta experienţa de câte ori aş putea (şi o voi şi face), şi că amintirile acestea doar moartea mi le va putea lua, şi asta cu greu.
Sărbători fericite şi toate cele bune ce există vi le doresc tuturor, profitaţi de zăpada de afară până este şi să visaţi frumos la noapte!